Madeleine Ferat | Emile Zola

Versetele cadeau unul cate unul si Madeleinei ii parea ca Biblia uriasa vorbeste despre ea, despre lacrimile, rusinea si mireasma mangaierilor ei. Aceasta poema de durere si de adorare nu era oare a ei? Ea inghenunchiase si Guillaume o iertase. O nesfarsita blandete o stapanea pe incetul, pe masura ce se desfasura povestirea, rupta parca de suspine adanci, de suspine de remuscare si de nadejde. Ea urmari fraza cu fraza, asteptand nerabdatoare cel din urma cuvant al lui Isus. In sfarsit cerul ii spunea ca fusese de ajuns ca iubise mult, ca plansese mult, ca sa guste bucuria iertarii. Se gandi atunci la viata ei trecuta, la legatura ei cu Jacques; amintirea acestui om care-o nelinistea in dese randuri, nu-i pricinuia decat o adanca pornire de cainta. Toata cenusa acestei iubiri era rece si-o unda de vant al nefericirii o ducea departe. Ca si Magdalena, al carei nume il purta, putea trai in pustiu ca sa-si sfinteasca iubirea. Era aceasta o mangaiere neasemuita. Daca uneori, cand citea Genevieve, ii paruse ca aude guri nevazute ascunse in umbra odaii incapatoare, cum o ameninta cu o pedeapsa neinchipuita, in clipa aceea ii pareau glasuri mangaietoare ce-i dadeau incredintari de uitare si fericire.