Istoria filosofiei contemporane, volumul 3 - P. P. Negulescu

“Sub formele pe care le luase la inceput, cu Fichte si cu Schelling, si care nu pareau inca, nici destul de clare, nici destul de temeinice, idealismul german, cu tot zgomotul pe care il produsese, prin uimitoarele lui indrazneli, nu izbutise sa inregistreze izbanzi definitive. Cu Hegel insa, noua directie a cugetarii filosofice post-kantiene parea ca ajunsese a se impune contemporanilor, cu destula putere si cu destula trainicie, pentru ca viitorul ei sa poata fi socotit ca asigurat. Si totusi, aceasta credinta si aceasta speranta a numerosilor adepti ai „filosofiei oficiale” a statului prusian, cum am vazut in volumul precedent al acestei lucrari, ca i se zicea filosofiei lui Hegel, – s-au dovedit destul de repede, in ciuda tuturor aparentelor, prea putin indreptatite. Neintelegerile si discutiile ce n-au intarziat a izbucni, dupa moartea lui Hegel mai ales, printre partizanii sai, care s-au impartit in doua tabere, nu numai deosebite, ci si dusmane, in asa-numitele „dreapta” si „stanga” hegeliene, – aratau destul de limpede ca „adevarul” idealismului nu fusese inca definitiv stabilit. El ramanea inca expus la contestatii si controverse, chiar si printre cei ce il admiteau in principiu, dar socoteau ca trebuiau sa-i aduca, totusi, unele modificari, mai mult sau mai putin insemnate. “ P. P. Negulescu