Dumitru Tinu si Adevarul - Spre statia Sperantei - 1996-2002, volumul 2 | Andrei Tinu

Sunt un privilegiat. Am avut onoarea de a-l cunoaste bine pe Dumitru Tinu. Ca ziaristi, ne-am aflat deseori in disputa. Uneori, chiar am polemizat. Dar impreuna am reusit sa facem lucruri importante pentru breasla jurnalistilor romani. Asta s-a intamplat dupa ce am preluat intr-un anumit fel modelul clubului de presa din Germania. Si dupa ce, ajutati fiind de Adrian Sarbu, care la acea data conducea cel mai puternic trust media din Romania, am decis sa initiem Clubul Roman de Presa. Am fost impreuna cu Dumitru Tinu, membru in Consiliul de Onoare. Am atras alaturi de noi cei mai importanti ziaristi si aproape toate trusturile de presa. Din Bucuresti si din tara. Apoi, in interiorul Clubului Roman de Presa, am construit doua departamente. Unul, al redactorilor, care, intr-un fel, s-a transformat intr-un sindicat. Cel de-al doilea a fost un departament al patronilor de presa. Pe care am avut cinstea sa-l conduc.Sedintele destul de frecvente ale Consiliului de Onoare si numeroasele actiuni pe care le-am initiat impreuna cu Dumitru Tinu si cu alti jurnalisti de marca mi-au dat posibi­litatea sa-l cunosc pe acest om indeaproape. Iar ceea ce am admirat la el cel mai mult, pe langa fenomenala sa putere de munca, a fost dimensiunea sa de diplomat. De negociator. De ce spun asta? Pentru ca Dumitru Tinu si-a adus o contributie uriasa pe parcursul negocierilor pe care am fost siliti sa le purtam rand pe rand cu reprezentantii tuturor guvernelor. La capatul acestor negocieri, obtineam de fiecare data mai multa libertate, pentru ca ziaristii sa se poata exprima fara teama, si, gandindu-ma la departamentul pro­prietarilor, un mediu de afaceri de presa din ce in ce mai prietenos si mai puternic. Redac­torii din presa romana au beneficiat si ei ani de zile de multe avantaje, inclusiv materiale, ca rezultat al demersurilor Consiliului de Onoare condus de Dumitru Tinu.Au ramas in istoria recenta bataliile pe care Consiliul de Onoare al Clubului Roman de Presa le-a dus, de fiecare data cand intr-un loc sau altul libertatea de expresie era amenin­tata sau cand exista pericolul instituirii unor masuri de cenzurare a presei. Extrem de importanta pentru climatul acelor ani a fost o initiativa a lui Dumitru Tinu, sustinuta de toate casele de presa, de a le oferi anual premii celor mai valorosi jurnalisti tineri, in urma unor concursuri in care acestia isi prezentau anchetele, reportajele sau comentariile politice.Dar pe Dumitru Tinu l-am cunoscut si altfel. Intr-o ipostaza cu totul si cu totul dife­rita. In calitatea sa de reprezentant al presei romane in Organizatia Mondiala a Ziarelor. Unde l-am insotit cu ocazia mai multor congrese. Acolo Tinu se lupta si, din nou, isi punea in valoare insusirile sale diplomatice, pentru a obtine o pozitie din ce in ce mai buna pentru presa romana si pentru a apara interesele de libertate si interesele financiare ale jurnalistilor din aceasta tara.Si pentru a-l convinge pe cititor ca nu este deloc o intamplare faptul ca insist asupra virtutilor de diplomat ale lui Tinu, ma vad obligat sa rememorez turneele pro-NATO...