Cristul lui Velázquez - Miguel de Unamuno

Traducere, note si cuvant-inainte: Sorin Marculescu

„Religia mea este cautarea adevarului in viata si a vietii in adevar, chiar fiind constient ca nu le voi afla in timpul vietii; religia mea este lupta neincetata si neobosita cu misterul; religia mea este lupta cu Dumnezeu, de la ivirea zorilor pana la caderea noptii, precum se spune ca a luptat Iacob cu El. Si o cant, mai bine sau mai rau, cu vocea si auzul pe care mi le-a dat Dumnezeu, pentru ca nu o pot face rational. Iar cei ce vad judecata si logica, si metoda, si exegeza mai curand decat viata in aceste versuri ale mele ramana cu ale lor, caci nu le voi atinge inima cu arcusul viorii, si nici cu ciocanul.“ (Miguel de UNAMUNO)
„Cristul lui Velázquez este, cu siguranta – si in pofida receptarii mult prea sumare de care a avut parte in anii de dupa aparitie –, unul din cele mai importante poeme religioase din literatura spaniola nu numai a secolului al XX-lea, ci ocupa, cred, si un loc privilegiat in intreg spatiul poeziei hispanofone. Unamuno se inscrie intr-o foarte lunga traditie a spiritelor dubitative, insetate totusi de o certitudine a nedemonstrabilului. La toti intalnim zbaterea omului nescindat in fapt intre ratiune si afectivitate, dar avid de unificarea cu transcendentul evaziv prin argumentele greu de formulat in cuvinte ale inimii.“ (Sorin MARCULESCU)

MIGUEL DE UNAMUNO Y JUGO (29 septembrie 1864, Bilbao – 31 decembrie 1936, Salamanca), basc prin nastere, castilian prin vocatie. Studii universitare si doctorat in filozofie si litere la Madrid (1880–1884). Profesor de liceu la Bilbao, din 1885. Se casatoreste cu Concha Lizárraga (vor avea noua copii). Profesor de greaca veche la Universitatea din Salamanca, unde se stabileste definitiv (1891). Viata aparent nespectaculoasa, dar zbuciumata interior de o criza religioasa (1897) si de permanente interogatii in aceeasi directie; precursor al existentialismului religios; isi depaseste astfel episodul socialist (1886 1892), ramanand un crestin agonic. Rector (1900–1914), decan (1920) si vicerector (1921). Angajare politica, din 1923 adversar virulent al dictaturii lui Primo de Rivera. Deportat in insula Fuerteventura (20 II 1924), apoi, din iulie, autoexil in Franta (Paris si Hendaye), pana in 1930. Reintoarcere apoteotica, rector (1930), deputat in Parlament (Cortes). Rector pe viata (1934). In acelasi an moare sotia sa. Nu colaboreaza cu republicanii, dar nici cu Franco, desi ii privise cu simpatie revolta. Arestat la domiciliu de nationalisti (septembrie 1936). Moare la masa, conversand cu un coleg, in urma unui stop cardiac. Opera vasta in toate genurile. Eseuri filozofice si literare: En torno al casticismo (1895, 1916); Vida de Don Quijote y Sancho (1905); Mi religión y otros ensayos (1910); Del sentimiento trágico de la vida en los hombres y en los pueblos si Contra esto y aquello (1912); La agonía del cristianismo (1925); Cómo se hace una novela (1927); romane si nuvele: Paz en la guerra (1897); Amor y pedagogía (1902); El espejo de la muerte (1913); Niebla (1914); Abel Sánchez (1917); Tres novelas ejemplares y un prólogo (1920); La tía Tula (1921); San Manuel Bueno, mártir (1931); poezie: Poesías (1907); Rosario de sonetos líricos (1911); El Cristo de Velázquez (1920); Teresa (1924); De Fuerteventura a París (1925); Cancionero (din 1928, vast jurnal poetic, postum); teatru: Fedra; La venda; El otro; El hermano Juan; Sombras de sueño etc.; memorialistica: Recuerdos de niñez y mocedad (1908); Diario íntimo, postum; traduceri: Medeea etc.; vasta activitate publicistica si o enorma corespondenta.