Constiinta precara - Mariana Balosescu

In spatiul uman al lumilor antice si medievale, omul iudeu, omul grec, omul roman, omul crestin apoi, omul bizantin aveau o constiinta precara rugatoare si cunoscatoare, dar si fragmentara, izolata in necunoastere – simultan plina de putere si asumat foarte slaba, in functie de apropierea sau indepartarea ei de Divinitate. Rugaciunea, prin transfigurare launtrica, putea sa incarce persoana umana cu forta si continut divin. Intemeietorii traditiei si ai gandirii crestine, Parintii Bisericii Crestine, vorbesc din primele secole de imbunatatirea si indumnezeirea omului launtric prin rugaciune. In aceasta logica a transformarii persoanei, precaritatea este depasita, chiar prin asumarea, la nivelul constiintei personale precare, a naturii ei slabe, dar capabile de starea de rugaciune (precārius). Altfel spus, in timp ce persoana se recunoaste precara, in planul constiintei sale, prin rugaciune ea se impartaseste din cunoasterea divina si dobandeste o putere care nu-i apartine, dar pe care o poate folosi in propria evolutie si in intelegerea lucrurilor. Astfel, energia persoanei se inscrie intr-un circuit triunghiular care o hraneste ad infinitum: Divinitate- identitate-alteritate. Constiinta precara a acestui om – iudeu, grec, crestin – are un ideal limpede al autodepasirii propriei precaritati prin unire si comuniune cu Divinitatea.

Mariana Balosescu este scriitoare in aria eseului critic si profesor universitar de literatura si analiza culturala. S-a nascut in 1965, la Arbore (Bucovina). Preda literatura generala si comparata, interpretarea mentalitatilor la Universitatea „Stefan cel Mare” din Suceava.