Pachet format din 5 titluri de Umberto Eco

Insula din ziua de ieri

Insula din ziua de ieri (1994) este al treilea roman al medievistului si semioticianului Umberto Eco. Roberto della Griva, un tinar nobil italian din secolul al XVII-lea insarcinat cu o misiune delicata si primejdioasa, a supravietuit razboiului Bastiliei, santajului politic, calatoriei pe mari si naufragiului, pentru a se pomeni izolat pe un vas in mijlocul Pacificului. Daca ar ajunge la insula pe care o are in fata, nu doar soarta lui, ci insusi cursul timpului s-ar putea modifica, dar Roberto nu stie sa inoate… In acest roman care imbina dragostea, aventura, cunoasterea si intriga politica, Eco ofera o adevarata lectie de naratologie, schimbind frecvent registrele povestirii si recurgind la spectaculoase volute stilistice. Roman-scoala al postmodernismului literar, Insula din ziua de ieri este totodata o splendida utopie a depasirii limitelor. „Prin cel de-al treilea roman al sau, Umberto Eco rezolva problema scriiturii, schimbind registrele povestirii dupa retetele recente ale postmodernismului. Recurgind la volutele stilistice multicolore ingaduite de concettismul barochizant, naratorul inventeaza o splendida.
 

Pendulul lui Foucault 
Traducere si note de Stefania Mincu
Postfata de Marin Mincu
 
Pendulul lui Foucault este un roman elaborat cu ingeniozitate inginereasca, in care misterul ia nastere printr-o banala intimplare. Trei redactori ai unei edituri de texte ezoterice construiesc, printr-un pur joc intelectual, ipoteza misterioasa a unui Complot urias, initiat de Cavalerii Templieri (dupa dizolvarea Ordinului de catre regele Frantei) pentru pastrarea in custodie a Secretului absolut al cunoasterii si al puterii. Tot jocul porneste de la un manuscris delirant si ia proportiile unui „virtej” care, de la un anumit punct, nu mai poate fi dominat de initiatorii lui. Cuvintele (semnele) se razbuna chiar pe cei care le manevreaza, in momentul in care acestia transforma jocul combinatoriu in scop in sine.
 
Cind inchizi aceasta carte ai senzatia ca ai incheiat o experienta necesara. Este marea carte despre vidul acestor ani, daca stii cum s-o citesti. Si e cartea metalica, dura, care te invata sa traiesti cu acest vid, sa devii adult in singurul timp ingaduit tie. - Il Manifesto
 
Fragment din cartea "Pendulul lui Foucault" de Umberto Eco
 
" In fond, traiam de doi ani cu templierii in gand si-i indrageam. Obligat oarecum de snobismul interlocutorilor mei, ii prezentasem ca pe niste personaje de desene animate. Poate ca era vina lui Guillaume din, Tyr. istoriograful acela incredul. Nu erau chiar asa acesti cavaleri ai Templului, ci erau barbosi si inflacarati, cu frumoasele lor cruci rosii pe mantiile albe ca zapada, saltand in sa la umbra stindardului lor alb cu negru, vestitul Beauceant, gata oricand sa mearga - si inca apiendid - la petrecerea lor de moarte si de cutezanta, fir sudoarea de care vorbea sfantul Bernard era probabil un luciu aramiu ce imprumuta o noblete sarcastica surasului lor datator de fiori, in timp ce erau gata sa-si ceiebreze cat se poate de crunt despartirea de viata. Adevarati lei in razboi, cum zicea Jacques de Vitry, miei plini de blandete pe timp de pace, darji in batalie, plini de credinta in rugaciune, cruzi cu dusmanii, binevoitori cu cei ce le erau frati, marcati si de albul, dar si de negrul stindardului lor, fiindca erau plini de nevinovatie pentru prietenii lui Cristos, crunti si inspaimantatori de cei care-i stateau impotriva..." 
Patetici campioni ai credintei, ultim exemplu al unei cavalerii ce se stingea, de ce ma purtasem cu ei ca un Aristo oarecare, cand as fi putut sa fiu un Joinville al lor? Imi venira in minte paginile inchinate lor de catre autorul Istoriei Sfantului Ludovic, care impreuna cu Ludovic cel Sfant se dusese in Pamantul Sfant, ca scrib luptator in acelasi timp. Templierii existau deja de o suta cincizeci de ani, avusesera loc destule cruciade pentru ca orice ideal sa se fi frant. Disparusera ca niste tasme figurile eroice ale reginei Melisenda si regelui Balduin al IV-lea cel Lepros, se stinsesera luptele interne din Libanul insangerat inca de pe atunci, cazuse deja o data Ierusalimul, cu Barbarossa inecat in Cilicia, cu Richard Inima de Leu, invins si umilit, se intorsese in patrie deghizat chiar in vesminte de templier, crestinatatea si-a pierdut batalia, maurii au un simt cu totul diferit confederatiei ce se incheaga intre potentati autonomi, dar care sunt uniti in apararea unei civilizatii - ei l-au citit pe Avicenna, nu sunt ignoranti ca europenii, cum sa poti ramane timp de doua secole expus unei culturi tolerante, mistice si totusi libertine fara sa cedezi ispitelor ei, mai ales cand ai putinta s-o compari cu cultura occidentala, necioplita, greoaie, barbara si germanica?  Pana ce, in 1244, se petrece caderea ultima si definitiva Ierusalimului; razboiul, inceput cu o suta cincizeci de ani in urma, e pierdut, crestinii vor trebui sa inceteze sa-si mai poarte armele pe o campie destinata pacii miresmei cedrilor din Liban, sarmani templieri, ce s-a ales din toata aceasta epopee a voastra? 
Duiosie, melancolie, palirea unei glorii pe cale de imbatranire, atunci cum sa nu-si plece urechea la doctrinele secrete ale misticilor musulmani, la acea ingramadire hieratica de comori ascunse? Poate ca de aici se naste acea legenda despre cavalerii Templului ce inca obsedeaza mintile pline de deziluzii si arzatoare de dorinte, povestea despre o putere fara margini care de atunci incolo nu mai stie asupra cui sa se exercite... 
Si totusi, chiar pe la apusul mitului, soseste Ludovic, regele sfant, regele care sta la masa cu marele Aquinat, el inca mai crede in cruciada, in ciuda celor doua secole de visuri si incercari esuate din cauza stupiditatii in gatorilor, merita oare sa mai incerce o data? Merita, zi Ludovic cel Sfant, templierii sunt de acord, il urmeaza in infrangere, pentru ca asta e meseria lor, ce justificare  ar avea Templul fara cruciada? 
Ludovic ataca de pe mare Damietta, tarmul dusman e tot numai o scanteiere de lanci si halebarde si palanchine, scuturi si iatagane, oameni de mare vaza, zice Joinville din cavalerism, ce poarta arme aurite tintuite de soare. Ludovic ar putea astepta, insa se hotaraste  sa debarce cu orice pret. „Credinciosi ai mei, vom fi de neinvins daca vom fi nedespartiti in iubirea de aproapele. De vom fi invinsi, vom fi niste martiri. De vom triumfa, slava lui Dumnezeu va spori prin aceasta." Templierii nu cred, dar au fost educati sa fie niste cavaleri ai idealului, si aceasta e imaginea pe care trebuie s-o lase despre ei insisi. Il vor urma pe rege in nebunia lui mistica."
 

Numele trandafirului

In anul 1327, intr-o manastire izolata de lume, calugarii sint pe cale de-a fi invinuiti de erezie. Singura lor speranta este ajutorul dat de un faimos franciscan, fratele Guglielmo. Cind lucrurile par sa se limpezeasca intre zidurile misterioasei abatii, calugarii incep sa moara unul dupa altul. Ca sa descopere asasinul, inteleptul calugar, alaturi de ajutorul sau, Adso, se afunda ca un adevarat detectiv in simboluri secrete si manuscrise codificate si aproape isi pierde viata pe culoarele labirintice ale manastirii.

Cimitirul din Praga

 Cimitirul din Praga are in centru aventurile misteriosului Simonini, un personaj ciudat, cu lacune de memorie si dubla personalitate. Nu se stie exact cu ce anume se ocupa – cel mai probabil, cu falsificarea de scrisori si acte oficiale, din moment ce guvernantii, politia si serviciile secrete din multe tari sint interesate de munca lui si vor sa-l angajeze. In documentele sale revine obsesiv celebrul cimitir evreiesc din Praga, cu lespezile sale suprapuse si cu ceasul ale carui limbi se invirt in sens contrar celui obisnuit.

    Fragment din romanul "Cimitirul din Praga" de Umberto Eco:
 
    "Biarritz
    5 aprilie 1897, dimineata tarziu
 
    M-am trezit tarziu si am gasit in jurnalul meu scurta dumitale insemnare. Esti matinal. Dumnezeule, domnule abate - daca vei citi randurile mele intr-una din zilele astea (sau din noptile astea). Dar cine esti dumneata cu adevarat? Pentru ca tocmai acum imi amintesc ca te omorasem, chiar inainte de razboi! Cum de pot sa-i vorbesc unei umbre?
    Te-am omorat? De ce acum sunt sigur de asta? Sa incercam sa reconstituim. Dar ar trebui sa mananc. Curios, ieri nu reuseam sa ma gandesc la hrana fara dezgust, acum as vrea sa infulec tot ce gasesc. De-as putea iesi liber din casa, ar trebui sa ma duc la un medic.
    Dupa ce imi terminasem raportul despre reuniunea din cimitirul din Praga, eram gata sa-l intalnesc pe colonelul Dimitri. Amintindu-mi de buna primire pe care Brafmann o facuse bucatariei frantuzesti, il invitasem si pe el la Rocher de Cancale, insa Dimitri nu parea interesat de mancare si abia ciugulea ceea ce comandasem eu. Avea ochii usor oblici, cu doua pupile mici si taioase, care ma faceau sa ma gandesc la ochii unui jder, chiar daca nu vazusem si nici n-am vazut vreodata jderi (urasc jderii asa cum ii urasc pe evrei). Dimitri avea, mi se paruse mie, puterea neobisnuita de a-si face interlocutorul sa se simta prost.
    Citise cu atentie raportul meu si spusese: — Foarte interesant. Cat?
    Era o placere sa tratezi cu oameni de soiul asta si spusesem la repezeala o cifra, probabil exorbitanta, cincizeci de mii de franci, explicand cat ma costasera informatorii:
    — Prea scump, spusese Dimitri. Sau, mai bine zis, prea scump pentru mine. Sa vedem cum putem imparti cheltuielile. Suntem in bune relatii cu serviciile prusace si au si ei o problema ebraica. Eu iti platesc douazeci si cinci de mii de franci, in aur, si te autorizez sa dai o copie dupa documentul asta prusacilor, care o sa-ti dea cealalta jumatate. O sa am eu grija sa-i informez. Fireste ca vor vrea documentul original, cum e cel pe care mi-l dai mie, dar din cate mi-a explicat prietenul Lagrange, dumneata ai virtutea de a multiplica originalele. Cel care va lua legatura cu dumneata se numeste Stieber.
    N-a spus mai mult. A refuzat politicos un coniac, a facut o plecaciune formala, mai mult nemteasca decat ruseasca, plecandu-si brusc capul aproape perpendicular pe trupul tinut drept, si a plecat. Nota am platit-o eu.
    Am solicitat o intalnire cu Lagrange, care-mi vorbise deja despre Stieber, marele sef al spionajului prusac. Era specializat in culegerea de informatii peste frontiera, dar stia si sa se infiltreze in secte si in miscari potrivnice linistii statului. Cu vreo zece ani mai inainte fusese pretuit in culegerea de date despre acel Marx care-i ingrijora acum atat de mult pe nemti, dar si pe englezi. Se pare ca el sau un agent al lui, Krause, care lucra sub falsul nume Fleuri, izbutise sa se introduca in casa londoneza a lui Marx ca doctor si pusese mana pe o lista cu toate numele celor ce aderasera la liga comunistilor. Frumoasa lovitura, care permisese arestarea multor indivizi periculosi, incheiase Lagrange.”

Numarul zero

In anii ’90, un om de afaceri dubios stringe un grup de ziaristi pentru a pregati un numar de proba – numarul zero – al unui cotidian dedicat nu atit informarii publicului, cit santajului si discreditarilor. Unul dintre redactori, cu vizibile tendinte paranoice, se invirte printr-un Milano halucinant (in imaginatia lui) si reconstituie istoria celor cincizeci de ani trecuti de la incheierea celui de-al Doilea Razboi Mondial, pornind de la un plan urzit in jurul cadavrului terciuit al unui fals Mussolini. O atmosfera de conspiratie invaluie totul, sint invocate Operatiunea Gladio, Loja masonica Propaganda Due, asasinatul papei Ioan Paul I, lovitura de stat a lui Junio Valerio Borghese, CIA etc. Apoi, pe cea mai strimta si mai rau famata straduta din Milano, e descoperit un cadavru, iar intre cei doi protagonisti – un ghost writer falit si o jurnalista nevoita sa lucreze in presa mondena pentru a-si ajuta familia – se naste o firava poveste de dragoste.